Sfântul Porfirie - Vindecare la distanta

 Despina era lumina părinților ei, a doua fetiță din cei cinci copii. Oameni credincioși, fuseseră greu încercați când Eva, cealaltă fată, le pierise într-un accident de mașină, la doar 12 ani. Le rămă­sese Despina, care, prin delicatețea ei, prin verva și bucuria ei de a trăi, toată numai un zâmbet și o ener­gie, îi făcuse să uite de necaz. Un mitropolit grec, Nicolae al Mesoghiei, care le era apropiat, avea să scrie despre Despina că face parte din categoria ființelor care par că nu au „nici o legătură cu păca­tul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.” Cu toate acestea, boala nu a ocolit-o pe Despina. Totul a început cu o banală durere de mă­sea. A mers la dentist, dar măseaua ei era sănătoasă. Cauza durerii era mult mai profundă și boala, mult mai gravă. I s-a pus diagnosticul de cancer al osului mandibulei, o variantă de tumoră foarte agresivă, cu un prognostic de supraviețuire de doar 10%, și asta, pentru maximum cinci ani. Diag­nosticul era, practic, o condamnare la moarte, și încă o moarte în chinuri. Pen­tru a-i prelungi fetiței viața, era necesară eliminarea mandi­bulei și înlocuirea ei cu un fragment de os prelevat din bazin, iar această ope­rație ar fi trebuit făcută ur­gent și, dacă se putea, în America. Totul, pentru a mai trăi cinci ani, cu un chip desfigurat. Peste credința puternică a familiei Des­pinei se așezase o cruce de plumb. Uce­nici apropiați ai părintelui Porfirie au alergat la el, ca la ultimul li­man. Pe bă­trân vestea l-a mâhnit adânc. I-a povă­țuit, așa cum făcea de fiecare dată, să facă ce spun medicii. Să plece repede în America. Și să se roage. Trei zile mai târziu, Despina era cu mama ei în Ohio, gata de operație. Medicii de acolo repe­taseră investigațiile și confir­maseră diagnosticul crunt, așa că se hotărâseră să acționeze rapid. Mamei i s-a făcut un instructaj. A primit un soi de servietă cu un instrumentar prin care urma să își hrănească fiica – un soi de tortură lentă și lungă. Înainte ca Despina să intre în operație, mama ei a sunat disperată la părintele Porfirie, dar de la celălalt capăt al firului nu răspundea ni­meni. Rugăciunile ei către cer se înte­meiau pe cele ale sfântului. Avea nevoie de la el de un cuvânt de încurajare și nu-l putea primi. În cele din urmă, Despina a intrat în operație, dar a ieșit repede. Medicii nu au găsit nimic, nicio tumoră, nicio problemă gravă. Doar o măsea cu o rădăcină rebelă, care nu se dezvoltase nor­mal. I-au scos-o și au externat-o. To­tul părea extraordinar, chiar prea bine pentru a fi adevărat. Ma­ma a sunat din nou la pă­rintele Porfirie. De data aceasta, bătrânul a răs­puns rapid și i-a zis din prima clipă, înainte ca ea să îi spună de re­zultatul operației: „«Tre­cut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă»! (Ps. 65:12) Vezi? Docto­rii i-au scos un dinţişor şi s-a liniştit şi ea, şi noi. Acum trebuie să începeți cânta­rea de slavă! Nimic alt­ce­va! Atât”. Sfântul i-a mai spus mamei să nu se în­toarcă imediat în Gre­cia. Să mai stea o săp­tă­mână în America, să se plimbe, să se bucure… De bună seamă Cuviosul Por­firie fusese în sala de operație din Ohio, to­pind, cu rugăciunile sale, tu­mora. Pe cerul Despinei nu a mai apărut de atunci nicio umbră. E căsătorită, fericită, are o familie mare, cu mulți copii.