Părintele Fotis.

 

Arhimandritul Fotie Lavriotis, cunoscut în insula Lesvos ca Papa-Fotis, s-a născut în Pamfilla, un sătuc de lângă Mytilini în 1913, din părinţii Dimitrios şi Maria Sardellis.

Împreună cu sora sa, mai tânără decât el cu trei ani, a crescut în mijlocul a multe greutăţi şi lipsuri. La şapte ani a rămas orfan. În adolescenţă a descoperit monahismul şi deşertăciunea lumii după vizita în sat a unui propovăduitor; cu acest prilej, s-a hotărît să se facă călugăr.

La şaptesprezece ani pleacă la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, unde i s-a spus Lavriotis (în greacă, „din Lavră”). Acolo este tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi preot. A vieţuit în Sfântul Munte douăzeci de ani.

S-a întors pe insula unde s-a născut, Lesvos, la chemarea răposatului mitropolit Iacov I al Mytilinei.

A fost numit paroh în satul Trigona Plomariu, unde a rămas până a fost rechemat. În 1950, fostul arhiepiscop al Atenei, Ieronim, l-a numit slujitor al Sfântului Mormânt, la Ierusalim.

După o şedere de patru ani în Patriarhia Ierusalimului, s-a întors pentru a doua oară la locul naşterii. În acelaşi timp cu slujirea parohiei, s-a apucat de reconstruirea Sihăstriei închinate Cuviosului Luca, noul-mucenic.

Papa-Fotis a fost vreme de 68 de ani slujitor al Sfântului Altar. Era iubit şi cunoscut de toţi pentru bărbăţia, nevoinţa şi dăruirea sa faţă de predania ortodoxă. Referindu-se la înfăţişarea sa neobişnuită, obişnuia să zică: „Sunt călugăr, de-asta nu dau mare însemnătate îmbrăcămintei”.

Patruzeci de ani, Papa-Fotis a adunat pietre, oriunde s-ar fi aflat – plăci de piatră sparte sau tăiate, ţigle, marmură şi cărămizi – toate, aruncate din clădiri, curţi şi depozite. Mai apoi, s-a dus la Pamfilla. Acolo a ridicat de unul singur o biserică, din toate aceste rămăşiţe – o adevărată capodoperă, ce pare a se fi pogorît din cer, neatinsă de mână omenească.

Obişnuia să pribegească prin zonă desculţ, iarnă şi vară, cu o rasă ruptă. După o priveghere la o biserică din Thessalonic, un oarecare preot i-a luat din greşeală rasa, lăsându-şi-o pe a sa în schimb pe scaun – o rasă nouă, făcută din mătase. Când Papa-Fotis a băgat de seamă cele întâmplate, a început să plângă ca un copil – rasa nouă era prea călduroasă, iar el o dorea pe a sa, care era mult mai uşoară.

Când, după patruzeci de ani, a încheiat de lucrat la Biserica Sfântului Luca, s-a săvârşit cea dintâi Liturghie. Au luat parte mulţi oameni. Puţin înainte de Vohodul Mic, Papa-Fotis şi-a dat seama că uitase să lase o deschidere în zid pentru uşa din stânga, ca să treacă pe acolo. De îndată, s-a dus şi a luat un târnăcop, cu care a început să spargă zidul. Oamenii au ieşit afară, tuşind din pricina prafului şi înspăimântaţi de pietrele ce cădeau. Însă el şi-a continuat lucrul în tăcere, apoi s-a întors la slujirea dreaptă a Liturghiei…

traducere și prezentare Radu Hagiu

Testamentul.

Modul aparte în care părintele Fotis privea viața duhovnicească și lupta ascetică împotriva deșertăciunii lumii reiese și dintr-un testament pe care el îl scrie la data de 15 aprilie 1988, pe când se afla în Mytilene:

„Subsemnatul, ieromonahul Fotis Lavriotul, cunoscut tuturor, îl însărcinez pe fratele pr. Komniros să săvârșească cele ale înmormântării mele după cum urmează: După ce îmi voi da sufletul din lumea aceasta zadarnică, slujba înmormântării mele să se facă de către un singur preot, acesta să citească rugăciunile (nu să le cânte), fără coșciug, doar o făclie și o cruce, preasfântul simbol al Creștinătății. Apoi trupul meu va fi dus la morga spitalului pentru a fi tăiat, astfel încât doctorii tineri să poată învăța, fiecare pentru specialitatea lui. După aceasta, bucățile tăiate, puse într-un sac, să fie duse pe un munte înalt și să fie aruncate una câte una, spre a fi hrană păsărilor și animalelor sălbatice. Un singur lucru doresc și îi rog pe toți bunii preoți: ca, ori de câte ori vor sluji, să facă pomenire preaneînsemnatei mele persoane și să pregătească pe o farfurioară grâu fiert pentru citirea slujbei de parastas pentru păcătosul meu suflet. Acestea dorind și încredințând spre îndeplinire, Fotis Lavriotul.

PS. Cred din toată inima în înviere și, chiar de arde trupul și ar fi măcinat în praf foarte fin, în ziua Învierii trupurile vor învia din morți și fiecare va primi răsplata faptelor bune sau rele. Dacă nu este cu putință acest lucru, bucățile trupului meu să se arunce în adâncul mării.

PPS. Nu doresc alocuțiuni, rostiri de cuvinte laudative, ci doar rugăciuni, pomenire, Liturghii și parastase.
Fotis”

Citesc la această carte și mă umplu de simplitatea cea bună!

Părintele Fotis a fost un preot care a trudit foarte mult in Gradina Domnului.

Nu pot sa uit slujirea neîncetată a Sfintei Liturghii și împărtășirea celor mai păcătoși dintre semenii noștri. Părintele nu se sfia să cerceteze casele de toleranță și să le aducă pe calea cea bună pe prostituate, pe care le-a scos din ghearele celui rău!

De asemenea, părintele a fost pretuit și de către țigani, deoarece acesta îi trata la fel ca pe toți ceilalți enoriași sau simpli oameni!