O minune a Sfântului Nectarie

Gheronda Nectarie Vitalis ( 1930 -2018)

Unul dintre cei cărora le-a fost dat să cunoască puterea vindecătoare a Sfântului Nectarie a fost şi părintele Nectarie Vitalis.

S-a născut în 1930 din părinţi evlavioşi. Era al şaisprezecelea copil din cei şaptesprezece, cu care Dumnezeu binecuvântase casa lor. De mic a simţit o puternică chemare către viaţa monahală şi către preoţie. În 1944, la vârsta de cincisprezece ani a vizitat împreună cu alţi închinători mânăstirea Sfânta Treime din Eghina, cunoscută deja de mulţi ca «Mânăstirea Sfântului Nectarie». Avea încă de atunci anumite probleme cu sănătatea. În 1960 a devenit preot şi a slujit la una dintre enoriile din cartierul Pireu al Atenei. Din 1965, din cauza problemelor de sănătate, i s-a recomandat de către doctori să caute o regiune mai puţin poluată şi să se mute acolo. Astfel a ajuns să slujească în comuna Kamariza. Cu mulţi ani în urmă, în 1896, pe vremea când era director al Seminarului Teologic Rizareion, Sfântul Nectarie venise în această comună (care era pe acea vreme doar un mic sătuc) şi oficiase hirotonia întru diacon a unuia dintre elevii săi, Mihail Kapetanakis. Îi plăcuse atât de mult acest sat, care se găseşte într-o regiune muntoasă, plină de brazi înalţi, astfel încât, îşi exprimase dorinţa că i-ar fi plăcut să aibă aici o casă în care să locuiască pentru totdeauna. După mulţi ani deci, în 1965, a fost numit să slujească în biserica de enorie a satului, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, părintele Nectarie Vitalis. Încă din primele zile în care a ajuns aici, părintele a început să primească în vis vizita Sfântului Nectarie, care-i spunea că, în viaţă fiind, îşi dorise să locuiască aici. De aceea îl rugă să ridice în cinstea sa un mic paraclis. Fără să stea pe gânduri, părintele Nectarie a ridicat în cea mai frumoasă zonă a satului un mic paraclis cu hramul Sfântului Nectarie. Între timp însă, mulţimea închinătorilor care venea să se închine la acest sfânt locaş devenise atât de mare încât, a hotărât să construiască o nouă biserică mult mai mare, mai încăpătoare.

Îl vom lăsa în continuare, pe însuşi părintele Nectarie Vitalis să ne povestească minunea săvârşită pentru el, de către protectorul său. Ea a fost publicată în mai multe cărţi despre Sfântul Nectarie.

Iată ce istoriseşte:

«În 1980, după zilele încărcate de sărbătorile Crăciunului, am simţit o mare slăbiciune, mă simţeam total epuizat şi de aceea, am hotărât să mă duc la doctor. După ce m-a examinat, mi-a spus: Nu aţi observat că din piept, atunci când tuşiţi vă curge sânge şi puroi? Ba da, am răspuns eu, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute şi a oboselii. Mi-a dat imediat trimitere la mai multe spitale şi laboratoare pentru analize mai complexe. La unul dintre spitale, profesorul universitar Papaconstantin mi-a spus că am cancer la plămâni şi că nu mai am de trăit mai mult de două luni şi jumătate. I-am răspuns că vreau să ştiu precis, deoarece eram la mijlocul construcţiei cu biserica cea nouă a Sfântului Nectarie şi doream să-mi aranjez toate cele necesare. Am mers apoi şi la alte spitale, la alţi medici. Toţi mi-au spus acelaşi lucru, că trebuie să mă pregătesc, să-mi rezolv toate socotelile cu viaţa aceasta deoarece, peste puţin timp, voi pleca dincolo. Ba unul mai hazliu mi-a spus: «Părinţele…aliluia, aliluia…».

Îndată după toate acestea, am început să mă simt din ce în ce mai obosit. Tuşeam din ce în ce mai mult şi sângele îmi ţâşnea pe gură. Aveam în piept dureri îngrozitoare şi eram galben la faţă, aproape de moarte. M-am dus în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi m-am rugat îndelung.

Apoi i-am spus: «Ce se va întâmpla cu mine Sfinte Nectarie…Eu muncesc într-una ca să îţi ridic această biserică…, atât de mulţi se vindecă în jurul meu…, nu ai putere să îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase…? … de ce mi-ai mai spus în vis ca să îţi ridic biserică de vreme ce nu o pot termina…?…dar în sfârşit, lasă să mor , nu mai contează… Toată lumea din sat aflase de starea mea. Mulţi plângeau, făceau rugăciuni şi privegheri pentru mine. I-am mai spus Sfântului Nectarie: «Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie şi după aceea pot să mor liniştit!» Între timp, m-am apucat să mă îngrijesc pentru cele necesare înmormântării.

Am comandat sicriul, am aranjat locul de veci şi toate celelalte. Au venit şi fraţii mei de peste tot şi au început să se plângă la Sfântul Nectarie zicând: «De ce ni-l iei pe fratele nostru, de ce nu ni-l mai laşi!», şi altele ca acestea. Apoi m-au luat din nou şi m-au dus pe la cei mai buni doctori. Degeaba. Acelaşi rezultat peste tot. Le spuneau: «De ce-l mai chinuiţi pe drumuri…? Lăsaţi omul să moară liniştit!». M-au dus şi la Spitalul Central ca să mă interneze. Acolo, când m-au văzut în ce hal eram, nici nu m-au mai primit. Apoi am fost la spitalul Sfântul Sava. Un doctor de acolo le-a spus: «Dacă nu moare până în 2 Iulie, perioadă în care sunt ocupat cu alte operaţii care au prioritate, aduceţi-l la mine să încerc să îl operez, deşi nu are decât foarte puţine şanse de supravieţuire». M-au adus din nou acasă. Aveam dureri îngrozitoare şi aşteptam sfârşitul. Cu mare dificultate mai coboram din când în când la biserică şi mă rugam.

Într-o zi, pe când mă aflam în Sfântul Altar şi citeam canonul de rugăciuni am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este şi i-am spus că dacă nu este nimic important să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simţeam foarte obosit. De curiozitate, am dat şi eu la o parte perdeaua Sfintelor Uşi şi m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură cu o rasă ponosită şi cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi şi mi-a spus: «Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică, seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie pe care îl avem în icoană.»

Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze i-am răspuns: «Îţi mulţumesc domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi şi că te porţi cu mine ca şi un părinte, dar acum sunt foarte obosit». Între timp, călugărul cel străin a aprins câteva lumânări şi s-a închinat la sfintele icoane a Maicii Domnului, a Mântuitorului şi a Sfâtului Ioan Botezătorul dar nu şi la icoana Sfântului Nectarie.

Apoi l-a întrebat pe paracliser: - Duhovnicul este aici? - Nu este, este acasă bolnav, are gripă. Aveţi nevoie, să-l chemăm cumva, pe preotul cel tânăr al parohiei? - Nu, răspunse călugărul, Paştele cu bucurie! (Era în apropierea sărbătorii Paştelui anului 1980)

Prezentă în biserică era şi pictoriţa bisericească Elena Kitraki, împreună cu o ajutoare de-a ei. A venit şi ea apoi într-un suflet şi mi-a spus: - Părinte, e adevărat, chiar Sfântul Nectarie a fost în biserică şi a plecat. Eu, emoţionat, am început să cred că este adevărat şi le-am spus: - Fugiţi repede şi chemaţi-l înapoi! Au plecat într-un suflet. Eu între timp, am înaintat cu greu până la icoana Mântuitorului şi am spus: - Doamne, fie fă-mă sănătos, fie ia-mă mai repede că nu mai rezist! Peste puţin timp femeile s-au întors şi mi-au spus emoţionate: - A venit părinte, este aici! Am înaintat cu greu până în mijlocul bisericii şi l-am văzut. M-am aplecat să-i sărut mâna, dar nu m-a lăsat. Dimpotrivă, a reuşit să o sărute el pe a mea. L-am privit o vreme bine, bine şi i-am spus: - Părinte, paracliserul v-a spus că sunt bolnav de gripă. Nu a spus adevărul. De fapt sunt bolnav de cancer. De aceea, vă rog să mă însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi i-am spus: - Faţa Sfinţiei Voastre seamănă cu cea a Sfântului Nectarie din icoană. A zâmbit şi n-a zis nimic. Atunci am prins curaj, l-am prins de braţe şi i-am spus: - Nu te mai las să pleci, până când nu-mi spui… Mă voi face bine sau nu…?… eu sunt gata de plecare, spovedit, împărtăşit…!… Nu te las să pleci…!, i-am spus din nou, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci! Atunci am văzut că din ochii săi curgeau lacrimi. Mi-a spus ceva dar nu am înţeles ce.

Apoi m-a îmbrăţişat cu adevărat. În acea clipă m-am entuziasmat şi am încercat să-l îmbrăţişez şi eu. Şi în timp ce la început gândeam că este imaterial, am simţit că era trupesc, i-am atins pentru o clipă braţele şi fruntea. Deodată însă, am simţit că îmbrăţişez în gol, deşi continuam să-l văd în faţa mea. Mi-am dat seama în cele din urmă ce se întâmpla. Era o minune. Femeile desigur că se pierduseră cu totul. Şi eu la fel. Apoi i-am spus: «Veniţi să vedeţi ce avem jos la muzeu…!» Am coborât spre muzeu şi şi-a scos din buzunar o pereche de ochelari, aidoma cu cei pe care îi purtase în viaţă şi pe care maicile de la mânăstirea Sfânta Treima ni-i dăruiseră nouă în amintirea Sfântului şi pe care îi aveam expuşi în muzeu. Ciudate lucruri. A început îndată să se închine la Sfintele Moaşte ale diferiţilor sfinţi pe care le aveam expuse, dar nu şi la părticelele din moaştele sale. Noi ne priveam unul pe altul uimiţi, neştiind ce să mai spunem.

M-am apropiat din nou de el şi l-am întrebat: «Părinte, unde locuieşti ?» Mi-a arătat în sus, spre tavan, adică spre biserica de deasupra şi mi-a spus: «Casa mea încă nu e terminată şi sunt supărat…». Se referea la biserica care se construia în cinstea sa. - Spune-mi, voi muri sau voi trăi…? - Este doar o încercare copilul meu, mi-a răspuns. Am văzut că voia să plece. I-am spus din nou: - Te rog, te implor, spune-mi mă voi face bine, ca să ştiu ce să fac…? Se duse spre icoana Mântuitorului. L-am strigat din nou: «Părinte, spune-mi…!». Mi-a răspuns: «O copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine şi se va auzi aceasta în toată lumea! Apoi, deşi uşa era închisă a dispărut din faţa noastră.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi. Urmăriţi-l, le-am spus femeilor, şi vedeţi unde se va duce! L-au văzut în afara curţii bisericii, mergând către staţia de autobuz. S-a urcat în autobuz şi era văzut de cei ce se aflau în acesta. A pornit autobuzul pe ruta sa, iar oamenii îl priveau cu curiozitate, ştiind că venea de la biserica cea nouă. Parcă le aducea aminte de ceva. Printre ei se găsea şi primarul comunei care circula şi el în acea zi cu autobuzul. Până la următoarea staţie s-a făcut nevăzut, spre uimirea tuturor. Cu toate acestea, starea sănătăţii mele nu s-a ameliorat. Au urmat două luni de dureri îngrozitoare. În sfârşit, am ajuns la ziua de 2 iunie 1980, zi în care eram programat pentru operaţie la spitalul Sfântul Sava. Au venit împreună cu mine la spital ca să mă încurajeze Mitropolitul de Mesoghion, primarul comunei Sfânta Paraschiva, domnul Kobaios, Arhimandritul Agatonic Fatouros (actualmente Mitropolit de Kitros), şi Arhimandritul Nicodim Anagnostu (actualmente Mitropolit de Ieriso) şi alţii. Deasemenea, o mulţime de credincioşi din comuna noastră, care se rugau şi plângeau. Înainte de a pleca, m-am dus în biserică în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi l-am rugat: - Sfinte Nectarie, de ce nu ai apucat să mă salvezi, iată, acuma plec, mă duc să mă opereze, te rog să te găseşti lângă mine. Vreau să mă întorc, să continui lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu Sfinte al meu, ci pe picioarele mele aş vrea să mă întorc. Şi de mă voi întoarce sănătos, voi cerşi, de va fi nevoie, ca să îţi fac o icoană de argint.

Am plecat deci, cu toţii, la spitalul Sfântul Sava. Acolo era director pe vremea aceea domnul Papaconstantin, un om foarte credincios. I-a spus deci Mitropolitul: - Vă încredinţez acest vrednic preot al meu. Spuneţi medicilor care-l vor opera, să aibă mare grijă de el, deoarece îl va plânge un întreg sat care-l iubeşte, văduve, copii orfani şi toţi credincioşii pe care i-a ajutat. - Nu este nevoie Prea Sfinţia Voastră, să vorbesc eu cu medicii profesori, aceştia doi deja au aranjate lucrurile. - Care aceştia doi, întrebă Mitropolitul. - Păi, Sfântul Nectarie şi părintele Nectarie…. Am fost încurajat de ceea ce auzisem în acea clipă. M-au pus pe o targă şi m-au dus la chirurgie. Eu atunci am început să mă rog, cerând ca sufletul mamei mele să-mi vină în ajutor. Clipele erau foarte dramatice. Voi veni să te întâlnesc mamă, spuneam. Din păcate însă, nu am terminat lucrarea la biserică….Le-am cerut asistentelor medicale prezente să dea dovadă de milă şi de înţelegere. În faţa mea au apărut doctorii cu măştile lor pe faţă.

Când m-au văzut aşa de terminat şi au auzit cum mă rugam au spus: Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele ăsta…Toţi stăteau la îndoială…. Tocmai atunci venise în clinică şi un doctor din străinătate, mare specialist, ca să opereze pe un alt bolnav. M-a văzut şi pe mine, m-a consultat şi la urmă a spus: Lăsaţi-mă să îl operez eu şi dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operaţie… A venit apoi anestezistul şi mi-a spus: Părinţele te voi adormi, nu ştiu dacă te vei mai trezi. Dacă va fi să nu te mai trezeşti să nu fi pleci supărat pe mine şi să te rogi şi pentru sufletul meu. Imediat, am spus, voi chema pe “profesorul” meu, pe Sfântul Nectarie, să vină aici. Am spus: Sfinte Nectarie, vino repede, cuţitele sunt pregătite să mă taie1 Te rog aleargă repede!

Şi când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine şi sufletul mamei mele şi adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în faţa ta şi să te roage să îl salvezi…!… Am ameţit o clipă din cauza anesteziei şi apoi am adormit. Îndată am simţit o mână moale care mă mângâia. Mamă, am strigat, ai venit îndată, îţi mulţumesc…. Această mângâieire mi-o aduc aminte de când eram mic copil…. Îţi mulţumesc dulcea mea mamă… Acestea au fost ultimele cuvinte, pe care le-au auzit şi cei prezenţi. Apoi am auzit îndată, o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: «Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie şi m-am coborât acuma de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îţi aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos şi anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine copilul meu, se va petrece minunea şi se va afla în lumea întreagă!»

După câteva ore, m-am trezit într-un salon al spitalului şi nu într-o rezervă separată, aşa cum mă aşteptam să fiu, de vreme ce supravieţuisem operaţiei. Oamenii din jurul meu se uitau parcă ciudat, cu curiozitate la mine. Am început să-mi privesc pieptul şi să caut urmele tăieturilor operaţiei dar nu reuşeam să descopăr nimic. M-a văzut îndată unul dintre doctori şi mi-a spus: Nu te nelinişti! Sfântul Nectarie nu nea lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate şi te-a mai consultat odată cu atenţie. Ţi-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare şi a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai şi apăreau pe radiografie între timp, au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectoraţie şi printr-un lichid negru care a apărut excremente. Nu mai ai nevoie deci, de operaţie. Nu mai ai deja cancer.

Să te rogi deci, de aici înainte şi pentru noi toţi cei de aici. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni. Erau foarte mulţi cunoscuţi care aşteptau cu înfrigurare rezultatul operaţiei. În satul meu clopotele au început să bată în ritm de mare sărbătoare. Cu mare bucurie ne-am întors cu toţii în sat. Cu greutate am coborât din maşină, cu biletul de externare în mână. Eram doar piele şi oase cum se spune. M-au ajutat să îngenunchiez la intrarea în biserică, i-am rugat să oprească bătaia clopotelor şi să deschidă larg uşile bisericii. Îndată ce am zărit icoana Sfântului Nectarie am zis: Părinte, fiul tău s-a întors. Nu m-am întors în coşciug şi cu mâinile încrucişate, ci aşa cum te-am rugat când am plecat, m-am întors pe picioarele mele. Te rog, ieşi în întâmpinarea mea…Primeşte-mă în frumoasa ta biserică spre a o termina… Vino să te strâng în braţele mele şi să-ţi mulţumesc că m-ai vindecat… Vino, marele meu Sfânt… Îţi mulţumesc… Primeşte mulţumirile mele smerite…Voi cerşi şi îţi voi face icoana cea mare de argint pe care ţi-am promis-o… Clerul şi credincioşii plângeau împreună cu mine.

Era o atmosferă care greu se poate descrie. Îndată am făcut o slujbă de mulţumire către Dumnezeu şi către Sfântul Nectarie. A urmat apoi o perioadă de refacere a sănătăţii mele după care m-am apucat din nou să lucrez la ridicarea bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al patronului ei, am terminat-o şi în vreme ce cerusem de la Sfântul, măcar o Sfântă Liturghie să săvârşesc într-însa, iată că se împlinesc de acum nouăsprezece ani de când slujesc şi încă mai trăiesc. Iubesc mult haina preoţească. Am plecat de acasă la cincisprezece ani şi nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoţească. M-a ajutat Dumnezeu şi Sfântul Nectarie. La acea vârstă, în 1944, am mers la mormântul său în Eghina, am îngenunchiat şi m-am rugat îndelung. Apoi cu glasul şi gândirea mea de copil am spus: «Sfinte Nectarie, ca să te cred că eşti Sfânt, te rog să îmi spui: Voi deveni preot sau nu…? După câteva clipe, în timp ce stăteam cu capul plecat pe marmura rece, am auzit un glas care mi-a spus: «Vei deveni! Şi vei primi chiar numele meu!» Şi iată că ceea ce a spus atunci, a devenit realitate.

Pe toţi sfinţii îi iubesc din toată inima. Dar cu Sfântul Nectarie, după cum vedeţi, sunt într-o legătură foarte strânsă, încă de mic copil. El este pentru mine protectorul meu, mama mea, tatăl meu, vindecătorul meu, cel căruia în clipele cele mai grele îi vorbesc. Zice de multe ori lumea: «Părintele iar vorbeşte cu Sfântul!», şi are dreptate. Merg în faţa icoanei sale şi îi spun: «Acela doreşte să se rezolve o problemă gravă, un altul să se vindece de cutare boală, şi aşa mai departe. Te rog eu deci, ascultă-le rugăciunea, arată-ţi harul şi mila ta». De aceea, pe toţi îi îndemn neîncetat, să alerge la bogăţia milei sale şi să se roage fierbinte, cu cugetul curat şi spălat de Sfânta Taină a Spovedaniei, şi nu vor pleca neizbăviţi».

din cartea Sfantul Nectarie Taumaturgul: diac.dr.Nicusor Morlova